Odele lui Horatiu

(Click here for the English version)


Quintillian regarded the Odes of Horace as almost the only Latin lyrics worth reading, justifying his estimate with the words, he can be lofty sometimes, yet he is also full of charm and grace, versatile in his figures, and felicitously daring in his choice of words.

(http://en.wikipedia.org/wiki/Horace)

Cu Horatiu m-am intalnit prima oara la Teatrul Notarra. Maestrul George Vraca il interpreta pe poetul aflat in clumea gloriei, sperand sa afle in Fantana Blanduziei puterea regeneratoare a iubirii, gasind insa acolo intelepciunea renuntarii si forta de a fi generos. O piesa de teatru creata in 1883 de Vasile Alecsandri, el insusi la o varsta la care putea empatiza atat de mult cu avanturile si renuntarile batranului autor al Odelor.

Aveam insa acasa o carte pe care nu o deschisesem, o tot amanam pentru mai tarziu. Stiam de ea, era in biblioteca si imi promiteam sa o citesc odata, cand voi gasi ragaz. Si poate ca fara sa imi dau seama, asteptam sa treaca anii, si sa ajung la varsta la care sa pot empatiza si eu cu cele ce simtisera batranul Alecsandri si batranul Horatiu.

Si varsta aceea a venit. O viata intreaga cateva versuri mi-au tot revenit in minte, acel Exegi Monumentum, si acel Eheu Fugaces. Poate ca Eheu Fugaces se potriveste mai bine cu mood-ul poetului zugravit de Alecsandri: batran intelept si generos, a carui inima inca se mai poate inflacara in fata unei tinere frumoase, dar care are eleganta de a renunta.

Am deschis cartea de Ode horatiene. O editie in limba latina, cu adnotari in franceza, aparuta la Librarie Hachette.

Am deschis-o asadar acum, si am avut surpriza sa gasesc pe pagina de garda o semnatura: Nicolae C. Banu. A fost unul din fratii bunicului meu din partea mamei. Stiu despre acest stra-unchi foarte putin. Stiu desigur multe lucruri despre bunicul meu, Vasile, despre unul din fratii sai, Constantin (intemeietorul revistei Flacara): bunicul a murit in 1912, foarte tanar, fratele sau Constantin a murit in 1940. Pe sora lor, Elena, am cunoscut-o. Anii isi pusesera pecetea, era tintuita intr-un fotoliu, era buna la suflet si isi pastrase frumusetea. Aveam sa aflu de curand ca fusese prima romanca licentiata in matematici la Sorbona.

Despre Nicolae Banu nu stiam aproape nimic. Deschizand insa cartea care i-a apartinut, Odele lui Horatiu, am descoperit o adnotare de mana pe una din primele pagini: Nihil mortalibus arduum est.

Crispedia despre Constantin Banu

http://www.crispedia.ro/Constantin_Banu

Constantin Banu (20 martie 1873, Bucuresti - 8 septembrie 1940, Roman, judetul Neamt) este un gazetar si autor de versuri si proza. Este fiul Smarandei si al lui Gheorghe Banu. Banu a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie (1895) si Facultatea de Drept (1900), iar din 1898, a fost profesor la Liceul Matei Basarab, apoi la Seminarul Nifon din Bucuresti. Articolele politice din Secolul XX (1899 s.u.), precum si talentul oratoric il impun atentiei Partidului Liberal, pe ale carui liste va fi ales deputat, apoi senator. Indeplineste functii importante in presa liberala - prim-redactor la Vointa nationala (din 1903) si director la Viitorul (din 1907).

In 1918 face parte din delegatia trimisa la Paris pentru a sustine interesele nationale, in calitate de codirector al publicatiei La Roumanie. Dupa ce, in 1922-1923, este ministru al Artelor si Cultelor, urmeaza o relativa retragere din viata publica. Moare departe de Bucuresti (avea o proprietate la Halaucesti, langa Roman), dar e inmormantat la cimitirul Bellu.


Indrumarea sau fondarea unor periodice culturale si literare constituie aspectul cel mai important al activitatii lui Banu. Sub conducerea sa, Vointa nationala devine un ziar in care literatura si comentariile literare, teatrale, artele plastice aveau un loc permanent. Banu insusi, semnand Teofil, sustine rubrica Una-alta, intr-un stil cu valente literare, fie pe teme politice, fie afirmandu-si credinta in functia sociala a artei. Tot aici incepe o stransa colaborare cu Petre Locusteanu, impreuna cu care va infiinta revista Flacara, aparuta, intr-o prima etapa, din 1911 pana in 1916. Criticata uneori pentru eclectism, pentru lipsa discernamantului estetic, publicatia a fost silita sa sustina polemici, in special prin pana lui Banu.

In aceasta revista ii apar cele mai multe scrieri: versuri, aforisme, articole literare, culturale si politice, semnate si cu pseudonimele Glaucon, Mefisto si, uneori, Al. Serban, Const. Paul, Cronicarul Dambovitei (ultimele, folosite si de P. Locusteanu). Unele texte pe teme sociale, concepute ca schite sau scenete, denunta para­zitismul, lipsa de patriotism, aroganta, prostia agresiva. Simpatia, simtul datoriei fata de clasele active constituie principalul sens al ideologiei sale.

Obiectivitatea politica, sinceritatea caracterizeaza intreaga sa publicistica, inserata si in Viitorul, Semnalul, Adevarul, Convorbiri literare, Cele trei Crisuri etc. Volumul Sub masca (1916, semnat Mefisto) contine versuri aparute in Flacara, la rubrica Gazeta rimata. Subiectele sunt tratate variat, in tonuri ce merg de la umor si gluma la pamflet si invectiva. Virulenta critica si intentia moralizatoare sunt sustinute de o anume abilitate literara, subordonata finalitatii polemice.

Gradina lui Glaucon sau Manualul bunului politician (1937) sintetizeaza experienta politica si artistica a lui Banu. Inclinat sa-si analizeze semenii, el isi afirma in cele 757 de secvente ale cartii - aforisme, sfaturi, schite de moravuri - luciditatea, cultura si propensiunea etica. Poate fi recunoscut aici un spirit ales, ironic si sceptic, capabil sa formuleze concis si plastic judecati generale. Brosura Traiasca viata!... (1916) este o culegere de articole, unele cu un pronuntat caracter autobiografic.


Opera

• Sub masca, Bucuresti, 1916;
• Traiasca viata!..., Bucuresti, 1916;
• Gradina lui Glaucon sau Manualul bunului politician, Bucuresti, 1937.

Nicolae Iorga despre Constantin Banu

Iorga - Oameni care au fost, vol. 1, Editura pentru Literatura, 1967, BPT
editie ingrijita si note de Ion Roman
Coperta: P. Vulcanescu

Se anunta moartea intr-un spital din Roman a lui Constantin Banu.

Acest profesor de istorie, ajuns in prima linie a vietii politice pe vremea cand ea pastra inca vechea demnitate si decenta si oamenii se ridicau prin talente si merite, era desigur o figura neobisnuita in societate si in activitatea politica.

Cu origini franceze prin femei, dar poate mocan prin barbatii asezati in Bahnitza, el aratase de tanar o deosebita aplecare catre studiile istoriei sau, mai mult, a prezintarii rezultatelor, la care se ajunsese la cercetarea trecutului decat in dorinta de a contribui la imbogatirea lor. Am fost in comisiunea care l-a recomandat ca profesor, la o catedra din Bucuresti.

De acolo l-a desfacut politica, dar iubirea lui pentru cultura l-a facut sa grupeze dupa marele razboi un numar de scriitori in jurul revistei Flacara, de un eclectism tot asa de elegant ca si toata fiinta sa.

Era orator ales, aducand o mare stapanire a formei, fara nici o stridenta. (1)

Nicolae Iorga - Neamul Romanesc - 18 septembrie 1940

1. Om politic liberal, C. Banu (1873-1940) a fost ministru al cultelor in 1922-1923. Revista Flacara, pe care a infiintat-o in 1911, s-a bucurat de colaborarea tuturor scriitorilor importanti ai vremii.

Un portret al lui Petre V. Banu

Voi reveni asupra vietii unchiului meu, al carui nume de botez il port.

O dedicatie Unchiului Petrica

Istoria Teatrului National de Ioan Massoff. Era secretarul literar al teatrului.

Coperta il infatiseaza pe Aristide Demetriade in rolul lui Hamlet.

Iar pe prima pagina, o dedicatie catre Petrica Banu, care era casierul Teatrului National. Cartea o am dela unchiul meu, Petre (Petrica) Banu, fiul lui Vasile Banu, deci nepotul de frate al lui Constantin Banu.




Si acum un text pe care l-am scris mai demult:

Noua interpreti in cautarea lui Shakespeare

Visul unui actor in tinerete este sa il joace pe Hamlet. La maturitate il visezi pe Othello. La batranete pe regele Lear.

Asa spunea George Storin – l-am vazut in Regele Lear, iar o data am avut ocazia sa trec prin fata casei lui – cautam o adresa si stiam, vazusem Regele Lear, stiam si ca in tinerete actorul fusese nevoit sa isi schimbe numele, il chema Hagi Stoica, iar familia era coplesita de rusinea de a avea printre ei un actor.

Un actor care a visat sa il joace pe Hamlet, apoi a visat sa il joace pe Othello. Pana la urma ni l-a daruit pe batranul rege Lear.

Era o casa batraneasca, pe undeva pe langa Gradina Ioanid.

Hamlet este o piesa cu doi cai de bataie, foarte diferiti unul de celalalt, ca sa fiu drept – pentru ca unul e Shakespeare, iar celalalt Connan Doyle – doua titluri ale lui sunt parafraze la Sherlock Holmes.

Hamlet, sustine Vanneman, este redundanta, este inconsistenta, este plina de gauri, precum sweitzerul. Violeaza mereu principiul arata, nu explica.

De fapt batranul Will ne-a daruit o piesa postmoderna. A aruncat in piesa asta atat de mult geniu, incat nu avea de ce sa se sinchiseasca prea mult de felul cum il arunca. Poate ca ne vorbeste acolo despre noi insine, iar adevarul pe care ni-l arata am fi fost prea ingroziti despre cum suntem de fapt.

Traieste cu mintea in iad, dar nu deznadajdui, ne spune Sfantul Siluan Athonitul.

Nu cobori insa prea mult in iad, ne spune Shakespeare cand il invaluieste pe Hamlet in inconsistente – pentru ca dincolo de o treapta intoarcerea din iad nu mai e posibila.

Da, Shakespeare ni l-a ascuns pe Hamletul lui Grigore Manolescu. Sotul Aristizzei Romanescu, s-a stins din viata de mult. A fost operat la Paris de catre profesorul Pean, cel care opera in frac, atat de multa solemnitate punea in actul chirugical. Dar cancerul nu avea leac nici pe atunci.

Si mai departe in timp, Hamletul lui Mihail Pascally. Primul nostru Hamlet.

Mai citim despre interpretarile lor, prin carti de istorie a Teatrului National din Bucuresti, sau prin vechi volume de cronici teatrale.

Cronicile lui Rebreanu. Ne vorbesc despre Notarra in rolul lui Hamlet. Un Hamlet barbos, plictisit, sceptic, o compozitie care a fost greu primita de public.

Notarra – unul din rarii actori caruia i-a fost dat sa ii insufleteasca de-a lungul carierei si pe Hamlet, si pe Othello, si pe Regele Lear.

Un film sovietic, cu Smoktunovski in rolul lui Hamlet. Cuvintele aveau o sonoritate aparte. Talmacirea o facuse Pasternak.

A mai fost interpretat de Puiu Hulubei, de Forry Etterle, de Stefan Iordache.

Hamletul lui Repan, cel al lui Pintea.

Am descoperit pe web o comparatie intre interpretarile a noua actori.

Laurence Olivier (1948), Richard Burton (1964), Derek Jacobi (1981), Kevin Kline (Olivier, ni se spune acolo, infatiseaza un Hamlet retinut, depresiv, cu tuse freudiene. Burton este in schimb un Hamlet al epocii teatrului britanic al tinerilor furiosi din deceniul al saselea).

Pe Kevin Kline il vazusem acum cateva zile, intr-un film de Ang Lee, The Ice Storm

Din pacate pagina web respectiva a fost stearsa – din pacate, era un text interesant, pentru ca era foarte iconoclast.


Si sa inchei cu doua actrite mari care i-au dat si ele viata lui Hamlet.

De una stiam, Sarah Bernard.

Azi am aflat de interpretarea data in 1920 de o actrita daneza, Asta Nielsen. Versiunea ei este un film mut, cu un text in prolog in care Asta Nielsen ne explica de ce crede ea ca Hamlet in realitate era femeie.

Ulita Copilariei

(musical background: Albeniz, Suite Espanola No. 1 - Asturias)

Bunica mea locuia pe strada Austrului la numarul 26: era o curte lunga, cu o multime de chiriasi. Un corp de case asa cum se construiau pe vremuri, cu cismeaua si closetul in curte, cu cotet de pasari, cu o magazioara de lemne, cu pivnita. Tarziu s-a instalat apa in fiecare apartament.



Sigur ca locatarii s-au tot schimbat de-a lungul anilor si nu cunosc pe nici unul din cei de azi. Dar de cativa din cei de demult imi amintesc bine.


Domnul Marineanu locuia in fundul curtii, cu sotia, cu mama soacra si cu un nepot care avea vreo doi ani mai mult decat mine. Domnul Marineanu fusese pe vremuri in corul Operei, acum era pensionar si canta duminicile la biserica Popa Nan.

Domnul Georgescu locuia cu nevasta si cu fata vis-a-vis de apartamentul bunicii. Exista si un etaj, unde locuia un tanar, Danila, mai veneau prieteni la el si mai faceau cate o petrecere. S-a insurat si apoi s-au mutat in alta parte.

In fata locuia o doamna care avea obiceiul sa ma intrebe cat de tare o iubesc pe bunica. Deschideam bratele larg de tot. Radea si ma intreba apoi cat de tare o iubesc pe mama. Deschideam bratele si mai mult. Odata a inceput sa imi explice ca orice copil este adus pe lume de o barza, numai ca eu eram atat de mic incat am inteles ca este vorba de o varza.

Bunica ma lua dimineata, ma dezbraca de camasa de noapte si ma suia pe un scaun si punea in fata un alt scaun cu lighean, ca sa ma spele. I-am spus odata ca nu ma voi casatori niciodata si mi-a tras o palma imediat, esti prea mic sa stii daca o sa te casatoresti sau nu! Alta data m-am lovit rau si am inceput sa plang, bunica era impreuna cu cateva vecine si m-a mangaiat. Continuam sa plang si am auzit, lasa ca pana se insoara o sa-i treaca.



Numarul 26 era pe Austrului intre strazile Timpului si Mecet. Strada Austrului continua dupa Mecet pana la strada Tepes Voda., insa pe vremuri se termina la Mecet: incepea un cimitir turcesc (de unde vine si numele strazii: mecet inseamna in limba turca cimitir).

Ei bine, la intersectia strazilor Austrului si Mecet se afla in copilaria mea Scoala Greceasca - sambata seara erau acolo niste reuniuni cu dans, cu tinerete, si cu zgomot, mult zgomot - de duduiau si strada Austrului, si strada Mecet si probabil si Vlad Tepes.

Tot scoala e si acum, dar nu mai stiu de care fel. Asa ca pentru cine stie sa citeasca pietrele si sa asculte duhul locului, acolo se vorbeste de multe: de lunga perioada in care tara noastra a fost sub stapanire otomana, de conflictele dintre romani si turci, dintre greci si turci, de o convietuire in care ne-am tot certat fara sa ne dam seama cat de mult semanam unii cu ceilalti, cate am imprumutat unii dela altii, de Balcanii nostri dintotdeauna.

(aici a fost Scoala Greceasca)

Dar sa ma intorc pe Austrului. De partea cealalta, pe strada Timpului se afla un atelier de cizmarie: patronul era un om batran care nu isi pusese firma: nu avea el atat de multi bani sa plateasca si impozit pe firma. Usa si ferestrele au fost intre timp astupate de un zid ramas netencuit.

(aici a fost cizmaria)

Domnul Marinica locuia chiar langa casele in care statea bunica. Era un om marunt si urat, cu ochelari si o sapca pe cap. Mai tarziu am aflat ca isi oferea camera perechilor de amorezi, contra cost. Eram prea mic sa inteleg, il asociam cu cantecul la moda pe atunci, Marinica zis codasul.

Casa lui Marinica nu mai exista de mult, este un sopron in locul ei.

(aici era casa lui Marinica)

Incepand cu intersectia cu strada Tmpului si pana la bulevardul Pache aspectul caselor se schimba, vile cochete cu curti aranjate frumos. Imi revine des un vis in care ma aflu pe bulevard in dreptul strazii Austrului si ceva se intampla ca nu pot intra acolo. Ori e tarziu si mai am ceva urgent de facut, ori sunt atras de Foisorul de Foc (care intr-adevar nu e departe) si ma duc acolo, ori intru pe Popa Nan, eventual o cotesc pe strada Plantelor, dar una peste alta cand sa ajung pe Austrului mi se termina visul.

La intersectia cu strada Timpului, la etaj locuia o domnisoara, care ma saluta voioasa de pe balcon, de cate ori ma vedea. E drept ca la cinci sau sase ani cat aveam, nu dadeam semne nici de burta si nici de chelie. Si nici ochelari nu purtam.



Un pitic locuia pe Timpului. Mergea intotdeauna imbracat foarte corect, cu pardesiu, si avea o servieta si baston. Fusese director de minister pe vremuri. Eram impresionat si o tot intrebam pe bunica pentru ce era atat de mic. Raspunsul, fiindca atunci cand era copil nu a mancat.

Asa ca intr-o zi l-am intrebat pentru ce nu a mancat cand era mic. Piticul m-a sfatuit sa nu fac la fel ca el, sa mananc tot ce imi da bunica.

Mai tarziu am vazut alt pitic, prin Piata Amzei: manca un covrig! Mirarea mea a fost mare. Mi s-a explicat, degeaba mai mananca acum, trebuia sa manance cand era mic.

Intr-o zi piticul a murit. Toata lumea era adunata in fata casei lui de pe Timpului. Cand i-au scos sicriul, cineva mi-a acoperit fata, am intrebat dece, mi-au zis ca piticul a plecat la plimbare.

Piratul

Primisem in dar cu cateva zile mai inainte o carte pe care mi-o doream de mult, Insula Misterioasa. O deschisesem in aceeasi seara, si m-a izbit imaginea care se afla pe una din primele pagini. Cyrus Smith, inginerul de cai ferate care era ofiter in armata nordistilor. Fusese ranit intr-una din lupte, iar acum era prizonier in orasul Richmond si cauta un mijloc de a evada. Inca nu stiam de el, putea fi foarte bine ceea ce era in realitate, ofiter si inginer de cai ferate in acelasi timp, putea fi insa ofiter de artilerie, sau ofiter de marina, capitanul vreunei fregate, putea fi la fel de bine capitanul unei corabii de pirati. Era inalt, slabanog, avea o privire un pic aspra, mai curand insa neinfricata. Nu era tanar, si se vedea ca era obisnuit sa comande pentru ca avea pe umeri multi ani in care se calise. Purta favoriti lungi, pentru ca era un om de moda mai veche. Inspira un pic de teama, dar si multa incredere. Si toate acestea se puteau rezuma intr-un singur cuvant - fascina. Erou de-al lui Jules Verne.
Si asa s-a intamplat ca l-am intalnit peste cateva zile pe strada. Eram cu mama pe undeva pe Calea Victoriei, chiar in fata Palatului Telefoanelor, in dreptul pasajului Victoria. Inalt, slabanog, cu favoriti mari, un om de moda veche. L-am vazut si am exclamat imediat, esti Piratul. A zambit, un zambet special, de om trecut prin multe, aveam sa ma obisnuiesc mai tarziu cu zambetul lui. Mi-a zis, da, eu sunt piratul.
Si asa a ramas o gramada de vreme, Piratul, pana cand am inceput sa ii zic Taticule.
Ca si eroul lui Jules Verne era si el inginer constructor si fusese ofiter. Facuse tot razboiul si construise poduri peste care treceau trenuri cu soldati si cu tancuri. Era nascut in 1901, dupa ce terminase liceul, la Gheorghe Lazar, intrase la scoala de ofiteri. Devenise inginer in arma geniului. Fusese ofiter la Cernauti si apoi multi ani la Galati, razboiul l-a gasit capitan. Avea o fata, Laurentia, a murit la bombardamentul din 4 aprilie 1944, avea 18 ani. A venit de pe front sa isi inmormanteze fata - sora mea mai mare, pe care am cunoscut-o doar din fotografii - s-a intors pe front si a facut mai departe tot razboiul. Pe frontul de est a ajuns pana la Odesa. Pe frontul de vest a ajuns pana la Bratislava. Iar noaptea de inviere in 1945 a facut-o la biserica romaneasca din Viena - Bratislava era foarte aproape.
S-a intors de pe front cu gradul de maior. Cu prima lui sotie, mama Laurentiei, nu a mai putut sa se inteleaga si s-au despartit. iar in 1947 a fost scos din cadrul activ al armatei, Romania trebuia sa isi reduca efectivele militare, iar ofiterii vechi nu erau bine priviti. Legea prevedea ca la trecerea in rezerva sa fie avansat in grad. Asa ca a devenit locotenent colonel. Fusese inginer militar, de acum inainte avea sa fie inginer civil. Lumea ii spunea domnule colonel, sau domnule inginer.
A fost repartizat sa lucreze ca inginer constructor pe undeva pe valea Prahovei, la Sinaia sau Busteni. A continuat o perioada de vreme sa poarte uniforma militara, asa era obisnuit si ii venea greu sa se adapteze la viata civila. Dupa cateva luni Regele Mihai a fost silit sa abdice - si-a zmuls atunci epoletii de pe tunica. Am vazut mult mai tarziu o fotografie a lui din perioada aceea si am inteles cat de greu le-a fost unor oameni ca el sa "mestece" in sufletele lor ce se intampla. Lumea lor se prabusea, o noua lume care le era foarte straina venea peste ei - lovea cu duritate in sistemul lor de valori, arunca peste bord totul, si demnitatea lui de ofiter in armata regala romana, si pe Rege, si tot.
Dar de atunci trecusera multi ani, era de acum integrat in viata civila, isi avea rostul lui, lucra ca inginer constructor in Bucuresti. Locuia intr-o camera pe strada Bozianu, pastrase acolo pianina pe care o cumparase in tinerete pentru fetita lui, Laurentia.
Piratul - incetul cu incetul m-am obisnuit cu el. Peste cativa ani s-a casatorit cu mama. Si inainte de casatorie a facut un gest pe care foarte putini barbati ar fi in stare sa il faca. S-a dus la Sfatul Popular si a declarat ca el este tatal meu adevarat. Cel care fusese tatal meu ramasese in Franta, avea apoi sa plece in America si avea sa isi poarte in suflet toata viata vina de a nu fi facut ce trebuia sa faca un tata cu fiul lui. Iar eu eram la Bucuresti, in certificatul de nastere la rubrica tata aparea o linie - de acum incolo el, colonelul Nicolae Radulescu, avea sa fie tatal meu - de atunci nu i-am mai zis Piratule, ci Taticule, asa a ramas pana ce a murit. Nici mama nu a stiut ca el s-a dus sa declare ca este tatal meu adevarat.
Anii au trecut, relatiile dintre noi au fost uneori dificile, pentru ca eram foarte diferiti. El era un om energic, foarte priceput in gospodarie, si care avea valorile lui de militar in sange. Si desigur de moda veche.
Dar niciodata nu a facut un gest brutal fata de mine. Si crescand, mi-am dat seama tot mai mult ca in spatele piratului neinfricat se afla un om foarte delicat si foarte timid. Si foarte bun. I-am cunoscut pe doi din cei pe care ii comandase pe front. Si mi-au spus cat de bun era de fapt. Era un om adevarat.
Si peste ani m-am casatorit si in casa a venit Andrei, baiatul meu, si nepotul lui. Si am vazut atunci ce inseamna dragostea dintre un bunic si un nepot.
Varul meu, Dorin (a murit si el acum un an, era cu vreo patru ani mai tanar decat mine) mi-a spus odata, cand l-am vazut prima oara pe Unchiul Nicu mi s-a parut ca seamana cu Abraham Lincoln. Asa este, la fel de inalt si de slabanog, cu aceeasi favoriti, cu acelasi zambet special - poate ca si Lincoln avusese acelasi gen de umor - sigur ca Tatal meu nu a purtat pe umerii lui soarta Americii in Razboiul Civil - dar poate era si el din aceeasi plamada, ca Lincoln, ca Cyrus Smith, eroul lui Jules Verne, plamada de barbati adevarati, si-a facut si el datoria fata de tara lui, si apoi fata de mine, si apoi fata de baiatul meu si de nepotul lui.